duminică, 13 noiembrie 2016

Vegetativul

Autor: tashu
Are 16 ani. Mama il incalta cu un adidas, de proba. Are 40 de ani,dar e atit de batrina! Iar parul...parca e nevasta lui Mos Craciun. Si e atit de obosita,desi noptile-i sint adinci si negre. Alaturi, fata ei de 17 ani probeaza niste esarfe. Nici o emotie nu se citeste pe chipul ei frumos, dar ca o masca.
-E bun? Iti vine? isi intreaba mama baiatul ce traieste pe curcubee.
-Daaa, ce frumos e! exclama el incintat.
-Mergi putin,spuse ea neincrezatoare.
Baiatul facu dezarticulat citiva pasi. Nu puteai spune daca era din cauza adidasilor, sau ca era damblagit. Mama era confuza. Daca ii iau papuci cu doua numere mai mari risca sa ajunga acasa descult. Alaturi, ceilalti clienti ii aruncau furis priviri compatimitoare. Ah,cit era de satula de mila asta a lor! 16 ani de mila, de vorbe de imbarbatare,incit ajungi sa doresti dispretul societatii.
Ce bine e sa fii sanatos, macar trupeste! Sa ai putere sa compatimesti suferinta altora,fara sa te coste ceva.
In timp ce mama impacheteaza adidasii, baiatul se lasa pe genunchi, scoate un titirez din buzunar, si-l roteste pe podeaua lucioasa. Dati-mi un punct de sprijin si va tin lumea intr-un virf de titirez. Rotatia e atit de perfecta incit spui ca sta nemiscat. Pentru citeva clipe am iar 16 ani. Ne uitam fascinati la cum se roteste universul in jurul nostru. Ma las pe genunchi alaturi de el. Parasesc ceata si raceala luciditatii ca sa incalec rapid curcubeul inocentei . Titirezul se invirte. Ii zimbesc baiatului.Doi ochi albastri, fericiti,raspund celui care e dincolo de mine. Ma uit in spatele meu, e nimeni. Daca nu-s eu, atunci cui ii era adresat raspunsul? Lumii intregi? Sa ai darul de a vorbi lumii, cind altii nu-s in stare sa vorbeasca in doi? Am luciditatea de a-mi vedea limitele, iar el are sminteala de a simti infinitul.
Titirezul se invirte. Nu avem decit o singura dorinta: sa nu se opreasca. S-ar opri universul. Miscarea asta e ca un maelstrom al vietii. Ma rog Domnului sa continue magia. Baiatul nu se roaga nimanui, el e creatorul magiei.
-As putea sa pictez norii in roz, spuse el,din albastrul privirii. Ar fi mai multa lumina iar lumea ar dori numai zile ploioase. Baltile si noroiul sa nu mai fie gri.
-Ai putea, dar lumea ar crede ca esti nebun, raspund eu.
 Titirezul se invirte. Cit mi-as dori sa ma intind,pe spate, cu miinile sub cap, alaturi de el! Alaturi, perechi grabite de pantofi, sa ne ocoleasca,mergind spre luciditate.
-Stiai ca pantofii sint ca oamenii? ma intreaba el.
Nu asteapta raspunsul, si continua:
-Am desfacut mai multe cutii; sint luciosi si frumosi. Pe urma se decoloreaza, se rup. Iar talpile se crapa si-ti intra apa. La fel sint si corabiile cind se scufunda.
Gindesc ireal: si oamenii sint aidoma corabiilor; ajung epave.
Titirezul da semne de oboseala. Se clatina. Doamne, nu-l opri! Mai am atitea de aflat! Normalitatea ma tinea orb. Mai bine nebun dar liber.
-Ti-am dat har sa scrii povesti cu titirez, spune El
-Dar vreau sa traiesc povestile, cer eu, milog.
-Am procedat corect, ca de obicei. Pe unii v-am inzestrat sa scrieti povesti, pe altii i-am lasat sa le traiasca, zise El neinduplecat.
Titirezul se impiedica precum un vasluian iesit de la biblioteca, cade si se opreste.
Pling,cu aceeasi durere ca atunci cind valurile marii imi ruinau castelul de nisip.
Dar ce utilitate au titirezele si castelele de nisip? Le poti minca, te imbraca, tin de cald?
Baiatul pune titirezul inapoi in buzunar. Imi dau seama ca lumea ii incape in acel buzunar.
Ia un breloc pamatuf si-i mingiie obrazul surorii sale, rizind.
Ea sta nemiscata, rusinata de lumea din jur.